Legea 151/2014 – Cronica morţii anunţate a RASDAQ (II): Începuturile pieţei

Gabriel ŢECHERĂPuncte de Vedere, Piaţa de Capital

Cronica morţii anunţate a RASDAQ: Prolog

Înfiinţarea RASDAQ

Piaţa RASDAQ s-a înfiinţat în 1996 prin Decizia nr. 1092 din 27 august 1996 („Decizia de înfiinţare a Pieţei Rasdaq”) emisă de CNVM, sub imperiul Legii 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori. Scopul declarat al acestei pieţe a fost să ofere un debuşeu pentru milioanele de cupoane distribuite gratuit în cadrul programului de privatizare în masă din prima jumătate a anilor ’90. Peste 5700 de societăţi incluse în acest program erau obligate prin lege să se listeze pe o piaţă de valori mobiliare, şi cum, încă de la înfiinţare, Bursa de Valori Bucureşti era rezervată acţiunilor de calitate (să zicem) superioară (nicidecum justificată de primele 6 titluri listate în noiembrie 1995), era absolută nevoie de o a doua piaţă care să asigure logistica necesară tranzacţionării acţiunilor emise de celelalte câteva mii de societăţi care fuseseră incluse în program. Aşa s-a născut piaţa extrabursieră RASDAQ ale cărei prime şedinţe de tranzacţionare au fost consemnate în luna noiembrie 1996.

Defectele ascunse

Încă de la înfiinţare însă, piaţa RASDAQ a avut două, să le zicem, defecte, care însă nu au devenit evidente decât peste ani, şi numai în urma implemetării reglementărilor europene în materia pieţelor de instrumente financiare. De aceea cred că e mai adecvată calificarea lor ca „defecte ascunse”.

Primul este faptul că piaţa RASDAQ este o piaţă de negociere. Cu alte cuvinte, nu tranzacţiile automate, adică cele declanşate de tasta “Enter” pentru executarea ordinelor de tranzacţionare introduse în sistem şi prezente pe ecran, erau cele care contau. Existau şi astfel de tranzacţii pentru clienţi nerăbdători sau pentru cantităţi pentru care efortul de a contacta o contraparte nu se justifica. Dar aceste tranzacţii au fost întotdeauna nesemnificative, atât ca volum, cât şi ca valoare. Într-o proporţie covârşitoare, tranzacţiile se materializau prin intermediul pieţei, dar în urma negocierii între brokeri. Acest mecanism urma să se dovedească de fapt incompatibil cu viitoarele prevederi legale nenăscute încă (iarăşi, fără să existe vreun semnal că aşa vor sta lucrurile).

Al doilea este atitudinea (şi prin consecinţă, comportamentul) marii majorităţi a emitenţilor listaţi pe RASDAQ, odată ce s-au văzut puşi în faţa noului lor statut juridic. Este adevărat că nu RASDAQ este sursa acestei atitudini, ci legea: dacă în ceea ce priveşte mecanismele de tranzacţionare exista o diferenţă fundamentală între cele două burse (pentru că şi RASDAQ era tot o bursă în accepţiunea Legii 52/2004) în ceea ce priveşte obligaţiile de transparenţă nu exista nici o deosebire între societăţile admise la cota BVB şi cele listate pe RASDAQ (în timp, această particularitate s-a dovedit a fi una din marile erori de sistem ale pieţei de capital româneşti). Fapt este că, dintr-o dată, ca efect al listării lor pe RASDAQ, mii de societăţi, au fost supuse unor obligaţii de raportare şi de autocontrol de-a dreptul draconice (dar care la începuturile pieţei erau absolut justificate, în fond erau în joc cupoanele a milioane de oameni), prin comparaţie cu cele impuse de Legea 31/1990 (care de-abia ce fuseseră şi ele însuşite şi implementate). Nici un motiv de entuziasm aici pentru aceste societăţi. Până într-acolo încât foarte multe dintre ele au aflat abia după ani de zile ce este RASDAQ şi “ce vrea el”, şi asta numai în urma repetatelor avertizări şi sancţiuni aplicate de CNVM. Aşa că, celebra “arestare a lui RASDAQ” ar trebui să fie tratată cu mai multă înţelegere. În fond, nu făcea decât să reflecte o stare de fapt: nu numai că majoritatea populaţiei nu auzise de RASDAQ, dar nici măcar societăţile ale căror acţiuni se tranzacţionau nu aveau habar că există (necum că ar fi avut nişte obligaţii semnificativ mai dure decât cele izvorâte din Legea 31/1990). Ce vreau să spun este că din partea societăţilor, care în teorie ar fi trebuit să fie principalele beneficiare ale listării, nu a existat decât ostilitate şi nefericire (justificată, voi explica în cele ce urmează de ce) în relaţia cu RASDAQ. Şi acest fapt a avut o contribuţie majoră la golirea rafturilor pieţei şi lipsirea lor de marfă vandabilă. Iar în final, Legea 151/2014 face într-un fel dreptate emitenţilor, prin aceea că le recunoaşte statutul de societăţi nereglementate de Legea 297/2004.

Începutul sfârşitului

Şi lucrurile au mers aşa ani de zile, CNVM a consumat tone de hârtie încercând să disciplineze societăţile care se lăsau greu disciplinate, a emis decizii de sancţionare cu anexe kilometrice ce nominalizau societăţile sancţionate, piaţa creştea ca Făt-Frumos, toate bune şi frumoase, până la apariţia în scenă a Uniunii Europene.

Primul semnal a fost dat de OUG 28/2002. Deşi în intenţie era vorba despre o armonizare cu reglementările europene, până la urmă ordonanţa cu pricina se cam uita cu un ochi la făină şi cu altul la slănină. Adică pe de o parte a introdus pentru prima dată în România noţiunea de piaţă reglementată de inspiraţie europeană, după care văzând situaţia din teren (care nu-i permitea altă soluţie la îndemână), s-a oprit aici, şi a decretat: şi BVB şi RASDAQ sunt pieţe reglementate! Cu singura deosebire că prima era instituţie, iar cea de-a doua societate, ca şi cum asta ar fi avut vreo importanţă!

Iar în final, pentru că „reglementări-numai-pe-jumătate” aşa cum a fost OUG 28/2002 nu sunt acceptabile în UE, după numai doi ani a apărut Legea 297/2004, care avea să şteargă totul cu buretele şi să pună, în fine, în acord reglementările interne cu cele europene. În acelaşi timp însă, această lege a declanşat şi “Marea Bâjbâială”, cei zece ani de confuzie, incoerenţă şi vid legislativ care, Slavă Domnului, au fost  curmaţi, într-un târziu, prin intrarea în vigoare a Legii 151/2014.

    Cronica morţii anunţate a RASDAQ: Efectele Legii 297/2004

  .