Legea „Business Angels”: un portret robot

Gabriel ŢECHERĂLegislative

15884-illustration-of-an-arcade-styled-angel-ghost-pvThere’s no such thing as a free lunch. Sau cel puţin nu ar trebui să existe. Iar dacă privim în sens invers, atunci când cineva plăteşte, trebuie să se aleagă cu ceva. Cam aşa ar trebui să stea lucrurile şi atunci când statul acordă facilităţi fiscale, trebuie să câştige ceva. Iar când vine vorba de economie singurul lucru pe care poate să-l câştige este creşterea economică.

Din perspectiva aceasta, premizele de la care pleacă proiectul legii “business angels” sunt corecte. Întreprinderile au o nevoie acută de finanţare în stadiile timpurii de dezvoltare, iar furnizorii instituţionali, bănci sau fonduri de investiţii, nu sunt dispuşi să le finanţeze fie din cauza riscului ridicat fie din cauza dimensiunii prea mici. Există aşadar un deficit de finanţare care poate fi acoperit de investitorii individuali, sub forma unor investiţii directe. În consecinţă stimularea acestui tip de investiţie prin facilităţi fiscale poate să impulsioneze dezvoltarea întreprinderilor mici şi să genereze creştere economică.

În forma actuală însă, proiectul propus de Guvern şi aprobat de Senat are şanse aproape nule să îşi atingă scopul. Principalul motiv este lipsa aproape completă a unor limitări coerente privitoare la profilul investiţional (societate ţintă – domeniu de activitate – sumă investită) care să determine canalizarea eficace a fondurilor investitorilor individuali către acele întreprinderi care au nevoie reală de finanţare şi a căror dezvoltare este de dorit.

Mai exact, iată portretul robot al legii.

SOCIETĂŢILE ŢINTĂ

Legea ar trebui să se limiteze la a acorda facilităţi fiscale numai pentru investiţiile în microîntreprinderi şi întreprinderi mici. Concret asta înseamnă întreprinderi care au cifre de afaceri şi active totale mai mici de 10 milioane EUR şi care au mai puţin de 50 salariaţi.

Întreprinderile mijlocii (cifre de afaceri şi active totale între 10 şi 43 milioane EUR şi între 50 şi 249 salariaţi) sunt în mod evident mult mai puţin afectate de lipsa finanţării. Este adevărat băncile încă nu sunt foarte entuziaste în a acorda credite de dezvoltare, însă atunci când prezinţi o cifră de afaceri de 40 milioane de EUR care are în spate active de aceeaşi valoare şansele de a obţine un credit sunt mult mai mari decât în cazul unei microîntreprinderi.

Se poate argumenta că, de vreme ce numărul întreprinderilor mijlocii româneşti este de aproximativ 7.000, reprezentând mai puţin de 2% din populaţia IMM din România conform unui studiu realizat de Fundaţia Post-Privatizare (http://www.postprivatizare.ro/romana/wp-content/uploads/2015/01/IMM-RO-in-UE_final_2015.pdf ), excluderea lor din aria de aplicabilitate a legii nu aduce un mare avantaj.

Aparent aşa este, numai că dacă luăm în calcul faptul că valoarea adăugată de întreprinderile din această clasă de mărime reprezintă 40% din valoarea adăugată de către toate IMM, precum şi diferenţa considerabilă de mărime între acestea şi suratele lor mai mici, devine evident că menţinerea acestora în aria de aplicabilitate a legii poate conduce la un efect de “crowding out” (în acelaşi mod în care prezenţa pe piaţă a statului ca principal consumator de bani împrumutaţi limitează drastic fondurile disponibile pentru ceilalţi participanţi pe piaţă).

Spre exemplu în cazul Seed-Enterprise Investment Scheme – SEIS (https://www.gov.uk/seed-enterprise-investment-scheme-how-companies-qualify, schema fiscală britanică destinată investiţiilor business angels în startup-uri), la momentul investiţiei societatea trebuie să aibă o valoare totală a activelor mai mică de 200.000 GBP (274.000 EUR) şi mai puţin de 25 angajaţi full-time. În cazul Enterprise Investment Scheme – EIS (https://www.gov.uk/government/publications/the-enterprise-investment-scheme-introduction/enterprise-investment-scheme, schema fiscală britanică destinată investiţiilor business angels în IMM-uri cu vechime), la momentul investiţiei societatea trebuie să aibă o valoare totală a activelor mai mică de 15.000.000 GBP (20.550.000 EUR) şi mai puţin de 250 angajaţi full-time.

Luând în considerare gradul de dezvoltare atât al economiei româneşti cât şi al IMM, pentru ca legea să îşi atingă scopul trebuie să impună ca limita maximă de mărime pentru societăţile beneficiare să fie cea corespunzătoare întreprinderilor mici.

LIMITAREA SUMELOR INVESTITE

Al doilea aspect pe care legea trebuie să îl aibă în vedere este limitarea sumei maxime cumulate provenind din investiţii care beneficiază de facilităţi fiscale care poate fi investită într-o singură întreprindere. Fondurile disponibile sunt ele însele limitate, iar în lipsa unei limitări a sumei maxime investite numărul de societăţi care va beneficia de astfel de investiţii va fi mai mic decât în prezenţa unei astfel de limite.

În plus, dacă investiţia purtătoare de facilităţi fiscale depăşeşeşte pragul ajutorului de minimis valabil în Uniunea Europeană, respectiv 200.000 EUR, intră în categoria ajutoarelor de stat, reglementările europene impunând aprobarea acesteia, lucru care ar complica foarte mult accesarea efectivă fondurilor.

Din nou, pentru exemplificare SEIS prevede o sumă totală maximă investiţiilor beneficiare de facilităţi fiscale într-o aceeaşi companie la 150.000 GBP (205.500 EUR).

DOMENIILE DE ACTIVITATE

Limitarea domeniilor de activitate în care investiţiile beneficiază de facilităţi fiscale este obligatorie. Este lipsit de sens să stimulezi investiţiile în domenii care rpin natura lor sunt foarte lucrative şi care nu au nevoie de intervenţia statului pentru a deveni atractive.

La nivelul Uniunii Europene spre exemplu sunt interzise ajutoarele de minimis pentru industriile cărbunelui, a oţelului şi a construcţiilor de nave.

SEIS şi EIS merg mai departe şi exclud în plus domeniile imobiliar, financiar, industria forestieră, agricultura şi serviciile juridice şi de contabilitate.

În România, OUG 6/2011 care reglementează societăţile cu răspundere limitată – debutant (cea mai apropiată în spirit de proiectul în discuţie) nu este aplicabilă societăţilor active într-o gamă mai largă de domenii: intermedieri financiare şi asigurări, tranzacţii imobiliare, activităţi de jocuri de noroc şi pariuri, producţie sau comercializare de armament, muniţii, explozibili, tutun, alcool, substanţe aflate sub control naţional, plante, substanţe şi preparate stupefiante şi psihotrope.

Este evident că ideal ar fi ca aceste investiţii să fie făcute numai în domenii cu valoare adaăugată foarte mare. Dar o limitare atât de strictă ar fi atât contraproductivă cât şi foarte dificil de definit. De aceea limitarea prin excluziunea numai a acelor domenii care în mod cert nu au nevoie de stimulente fiscale este categoric mai eficientă.

Iar fără aceste limitări este mai mult ca sigur că legea are şanse mici să îşi atingă scopul. Aşa cum am menţionat în prima parte, în lipsa lor, vor răsări peste noapte o puzderie de societăţi având ca scop dezvoltarea imobiliară, înfiinţate doar pentru a beneficia de facilităţile fiscale şi care vor absorbi fonduri importante. Iar întreprinderile mici cu potenţial vor rămâne în continuare subfinanţate.

Stă în puterea Camerei Deputaţilor să evite o situaţie care trebuie fără îndoială evitată.


Acest articol a fost publicat în aceeaşi zi şi pe www.ziare.com