38 modificări ale Codului Fiscal respinse

Gabriel ŢECHERĂPuncte de Vedere, Fiscalitate

Case of Money

Marți 8 septembrie, am fost martor al unui fenomen unic în istoria legislativului românesc. Comisia de Buget Finanțe a Camerei Deputaților a luat în dezbatere și a respins nu mai puțin de 38 propuneri de modificare a Codului Fiscal.
Nu, nu a fost vorba de modificarea proaspăt-rescrisului Cod Fiscal și nici de vreo schimbare de strategie legislativă. Aceste 38 inițiative respinse reprezintă de fapt modificările aflate în lista de așteptare a Camerei Deputaților, și care, dacă nu ar fi fost adoptată varianta rescrisă a codului, și-ar fi găsit mai devreme sau mai târziu locul pe lungul pomelnic al actelor normative care au modificat Codul Fiscal din 2004 și până astăzi.
Un bun prilej pentru a înțelege de ce coșmarul modificărilor nu s-a terminat. De ce, și de acum încolo ca și până acum, vom asista la aceeași sarabandă de modificări ale modificărilor codului fiscal. Răspunsul este simplu: pentru că atât structura sistemului fiscal românesc, cât și structura codului fiscal însuși, sunt structuri stufoase și, prin consecință, instabile.

La nivelul sistemului fiscal, sunt două surse majore de instabilitate:
– numărul nejustificat de mare al impozitelor și taxelor, și
– complexitatea sistemului de contribuții sociale.

În forma actuală, codul fiscal reglementează nu mai puțin de 42 de tipuri de impozite, taxe și contribuții sociale. De la impozite ce au caracter universal cum este TVA, până la taxa pentru îndeplinirea procedurii de divorț pe cale administrativă sau taxa pentru eliberarea de copii heliografice de pe planuri cadastrale. Chiar așa! Or nu trebuie să fii un geniu ca să realizezi că prin concentrarea într-o singură normă legală a unui număr atât de mare de specii, acea normă se transformă într-o țintă perpetuă a modificărilor ce țin atât de politicile fiscale cât și de latura procedurală.
Cu totul altfel ar sta lucrurile dacă, ceea ce este perfect realizabil, sistemul fiscal ar fi structurat plecând de la patru impozite și două taxe, mari și late:
1. impozit pe profitul sau venitul afacerilor
2. impozit pe veniturile persoanelor fizice
3. impozit pe proprietate
4. TVA
5. accize
6. taxă socială

Taxele propriu-zise, cele în schimbul cărora statul prestează ceva concret și imediat, cum sunt majoritatea taxelor locale, nu au ce căuta nici măcar în sistemul fiscal, darămite în cod, așa cum nu sunt incluse în acest sistem (și nici în cod) taxele judiciare. Aceste surse de venit ale statului ar trebui să facă obiectul unor acte normative distincte de codul fiscal, așa cum se întâmplă cu taxele de timbru sau cu taxa pentru eliberarea unui pașaport.
Aceeași soartă ar trebui să o aibă și acele taxe locale care reprezintă de fapt plata dreptului de a utiliza resursa reprezentată de comunitatea însăși, așa cum sunt taxele pentru publicitate sau impozitul (???) pe spectacole. Prin analogie cu redevențele, care au aceeași natură, dacă analizăm lucrurile cu atenție.

Iar în ceea ce privește contribuțiile sociale, nu există nici un argument la nivel de principiu care să justifice necesitatea a 6 tipuri de contribuții, fiecare cu regulile sale, unele hăis, altele cea. O singură taxă (pentru că, tehnic vorbind, este vorba de o taxă, noțiunea de contribuție fiind de fapt un eufemism de prost gust) ar fi suficientă, și ar simplifica mult nu numai viața contribuabilului, dar și textul codului (86 articole întinse pe 58 de pagini)

Venind acum la nivelul codului fiscal, sursa de instabilitate este amestecarea într-un același text legal a elementelor care țin strict de politicile fiscale, cu cele care țin strict de implementarea sistemului de taxe și impozite.
Nu există nici o justificare la nivel de principiu pentru care elementele de politică fiscală să fie incluse în cod. Nivelul impozitului pe profit ar putea foarte bine să facă subiectul unei legi cu articol unic (spre exemplu: ”de mâine, cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil este de X%”), lăsând codul fiscal să lămurească ce este, nu cât este, profitul impozabil. Nu ar avea ce să caute în codul fiscal textele care definesc regimuri fiscale mai laxe (facilitățile fiscale) sau mai dure. Taxarea jocurilor de noroc, în egală măsură cu scutirea de impozit pe profitul reinvestit, nu sunt subiecte de cod fiscal. Cum nu sunt regimurile speciale aplicate R.A.P.P.S. sau Academiei Române sau scutirile de care beneficiază veteranii de război. Iar unele, precum nivelul impozitului pe o ”clădire-anexă cu cadre din beton armat sau cu pereți exteriori din cărămidă arsă sau din orice alte materiale rezultate în urma unui tratament termic şi/sau chimic cu sau fără instalații de apă, canalizare, electrice şi încălzire” (sic!) nu sunt nici măcar subiect de lege. Și nici interminabilele mercuriale care sunt incluse în cod.
Căci toate astea țin, în ultimă analiză, de partea de politici fiscale a sistemului, politici care vin și pleacă în funcție de contextul politic, social și economic fluctuant, motiv pentru care ar trebui să facă obiectul unor legi speciale. În timp ce partea de reguli a sistemului fiscal ar trebui, în mod ideal, să fie perfect stabilă.

Este de fapt singura soluție care ar conduce la evitarea reluării maratonului legislativ al modificărilor și completărilor codului fiscal. Căci nu de rescrierea acestuia era nevoie, ci de reforma întregului sistem fiscal. Iar fără asta nu ne rămâne decât să așteptăm resemnați următoarea rescriere a codului în 2025 atunci când (pornit la drum în 2003 cu 298 și ajuns astăzi la 503) va avea probabil peste 1.000 de articole.